PASĂREA ADEVĂRULUI – POVESTE DIN ANDALUZIA, SPANIA

Autor: Nicolae Batzaria     Volum: Poveşti de aur     
Editura: Ion Creangă, Bucureşti, 1979

Trei surori tinere şi toate frumoase stăteau într-o seară de vorbă în curtea căsuţei lor sărăcăcioase.

,,Aş dori, zicea cea mai mare din ele, să mă mărit cu bucătarul regelui, ca să mă pot îndopa cu mâncările cele mai bune şi cele mai gustoase.”

,,Eu, zise a doua, vreau să mă mărit cu cofetarul regelui, ca să pot mânca toată ziua prăjituri şi să beau siropuri din cele mai dulci.”

Sora cea mai mică, şi care era cea mai frumoasă, zise la rându-i: ,,Eu aş dori să mă mărit cu regele însuşi. I-aş naşte un băieţel viteaz ca el şi o fetiţă frumoasă ca ziua.”

„Eşti o îngâmfată! Eşti o proastă!” îi răspunseră cele două surori mai mari.

Însă regele, care în seara aceea se plimba prin oraş, auzi spusele celor trei surori. Ziua următoare, le chemă la palat şi îndeplini mai întâi dorinţa celor două mai mari, măritându-le, pe cea mai mare cu bucătarul său, iar pe cea mijlocie cu cofetarul său. Luă apoi de mână pe sora mai mică şi arătând-o sfetnicilor şi curtenilor săi, le zise: „Aceasta este aleasa inimii mele”. Şi în aceeaşi zi se făcură trei nunţi.

După trecere de un an, regele părăsi cetatea de scaun, mergând la război. Puţine zile după plecarea lui, regina născu doi gemeni: un băieţaş şi o fetiţă, amândoi de o frumuseţe fără seamăn. Însă cele două surori mai mari, care nu mai puteau de necaz că sora lor mai mică ajunsese regină, furară într-o noapte pe cei doi copilaşi, îi puseră într-un coşuleţ şi aruncară coşuleţul în râu. După această faptă ticăloasă, trimiseră la rege pe un om de-al lor, care să-i spună că regina şi-a mâncat copiii.

Când a aflat această veste, regele se înapoie degrabă şi fără să cerceteze mai de aproape spusele mincinoase ale celor două surori, închise pe sărmana regină într-un beci întunecos şi jură să nu o ierte şi să nu o mai vadă toată viaţa.

În timpul acesta, apa râului duse coşuleţul cu cei doi copii până în marginea grădinilor, care erau ale unui negustor bătrân şi foarte bogat. Negustorul văzu coşuleţul, îl luă, îl deschise şi rămase uimit de frumuseţea copilaşilor, îi duse îndată la soţia sa, căreia îi zise: „Iată ce ne-a trimis soarta. Îngrijeşte de aceşti copii, care vor fi mângâierea bătrâneţilor noastre.”

Copiii au fost botezaţi şi fiindcă s-a nimerit ca ziua aceea să fie sărbătoarea Sfântului Ion, li s-a dat numele de Juanillo şi Juanilla.

Negustorul şi soţia sa i-au îngrijit şi i-au crescut, cum nu i-ar fi putut îngriji şi creşte mai bine, chiar dacă ar fi fost copiii lor. Aşa au trecut cincisprezece ani, când soţia negustorului a murit. Nu după mult, simţi şi negustorul că i se apropie sfârşitul. Atunci chemă la dânsul pe cei doi copii şi după ce le povesti cum îi găsise, le zise: „Vă las toate averile mele. Daţi-vă însă cuvântul să nu vă despărţiţi niciodată unul de altul. Când veţi creşte mai mari, încercaţi să găsiţi pe părinţii voştri adevăraţi şi purtaţi-vă cu dânşii cu aceeaşi dragoste cu care v-aţi purtat cu noi.” Câteva ore după aceasta, bătrânul negustor închise ochii şi îşi dete sufletul.

Timp de un an, Juanillo şi Juanilla n-au ieşit din casă. La împlinirea acestui an, Juanillo, luând cu dânsul şi pe soră-sa, de care nu vroia să se despartă, plecă într-o zi la vânătoare. Întâmplarea a făcut să fie văzuţi de soţia bucătarului. Speriată la culme, dete fuga la soră-sa, soţia cofetarului, şi îi zise: „Să ştii că s-a isprăvit cu noi! Copiii reginei trăiesc!”

Totuşi, nu se lăsară bătute, ci tocmiră o vrăjitoare bătrână, care le încredinţă că ea va face în aşa fel, încât cei doi copii să piară cu desăvârşire.

Şi iată că într-o dimineaţă, pe când Juanillo plecase singur la vânătoare, vrăjitoarea bătrână merse la poarta casei lor şi zărind în grădină pe Juanilla, îi zise: „Copila mea, frumoasă este această grădină, dar ar fi de o mie de ori mai frumoasă, dacă ai turna în eleşteul din mijlocul ei câteva picături din apa de argint, pentru că atunci toată apa din eleşteu va străluci ca argintul.” „Şi unde se găseşte această apă? întrebă Juanilla curioasă.”

„La Fântâna de Argint din Muntele Minunilor. Cere fratelui tău să meargă şi să-ţi aducă.”

Seara, când Juanillo se înapoie de la vânătoare, Juanilla îi povesti ce-i spusese vrăjitoarea şi-l rugă să meargă şi să-i aducă din apa de argint: „Nu pot să plec şi să te las singură, îi răspunse el, pentru că mă tem de vreo nenorocire.” Însă Juanilla se porni să plângă şi atunci, ca să o liniştească, Juanillo îi promise să meargă după apa de argint. Luă un ulcior şi călare pe armăsarul său cel mai sprinten, plecă a doua zi spre Muntele Minunilor. Când ajunse la picioarele acestui munte, întâlni un pustnic bătrân, care şedea la umbra unui copac.

„Cine ţi-a dorit pieirea şi te-a trimis pe aceste meleaguri?” îl întrebă pustnicul.

,,M-a trimis soră-mea, care, totuşi, mă iubeşte mult. Dar o vrăjitoare bătrână — blestemat să-i fie numele — a trezit în sora mea dorinţa de a avea apa de argint.”

„Copilul meu, îi zise pustnicul, află că din toţi câţi au venit la acest munte, niciunul nu s-a mai întors cu zile. Pe tine însă, fiindcă ai venit de dragul sorei tale, am să te ajut. Urcă muntele pe cărarea ce se vede de aici. La jumătatea drumului vei întâlni un leu ascuns printre stânci. Dacă ţine ochii închişi, stai locului, fiindcă te pândeşte, însă dacă are ochii deschişi, mergi înainte cu tot curajul, fiindcă doarme. Umple repede ulciorul cu apă de argint şi vino şi mai repede înapoi, mai înainte de a se trezi leul, care are somnul uşor.”

Juanillo mulţumi frumos pustnicului şi începu să urce muntele pe cărarea ce-i arătase. După o bucată de drum, ajunse la o fântână, a cărei apă strălucitoare curgea printre nişte stânci verzi şi străvezii ca smaragdul. La marginea apei stătea lungit un leu, care ţinea ochii deschişi.

Juanillo trecu uşor pe lângă leu, care nu se trezi, umplu ulciorul şi fugi înapoi, alergând.

Juanilla nu mai putea de bucurie, văzând că dorinţa îi fusese îndeplinită. Vărsă în eleşteu câteva picături de apă şi îndată toată apa eleşteului se făcu aşa de strălucitoare, că nu te mai puteai sătura privind-o şi minunându-te de frumuseţea şi strălucirea ei.

O zi după aceasta, vrăjitoarea bătrână veni din nou şi îngălbeni toată de necaz, văzând că Juanillo nu fusese sfâşiat de leu. Totuşi se stăpâni şi zise Juanillei: „Grădina ar fi şi mai frumoasă, dacă ai avea şi stejarul cu frunzele de aur. Cere fratelui tău să-ţi aducă o ramură din acest stejar. Sădeşte-o în grădină şi a doua zi se va preface într-un stejar, ale cărui frunze vor cânta fiecare un cântec. Până acum, nimeni n-are un arbore aşa de minunat”.

Iarăşi se rugă Juanilla de fratele său, iarăşi plângea şi iarăşi Juanillo plecă în căutarea stejarului cu frunzele de aur. Drumul îl duse iarăşi la pustnicul bătrân, care îi zise: „Te voi ajuta şi acum. Când ajungi la stejar, ai să vezi un şarpe uriaş. Dacă ţine capul ascuns, e semn că te pândeşte, însă dacă îl ţine ridicat şi cu ochii deschişi priveşte la soare, e semn că doarme. Rupe repede o ramură, fără să te dai jos de pe cal şi fugi înapoi şi mai repede.”

Aşa făcu Juanillo şi izbuti să ducă sorei sale o ramură din stejarul cu frunzele de aur. Juanilla sădi ramura în grădină şi îndată răsări un stejar măreţ, ale cărui frunze de aur cântau cântecele cele mai frumoase.

În dimineaţa zilei a treia, urâcioasa vrăjitoare veni din nou. Mai, mai să turbeze de necaz, văzând că Juanillo scăpase teafăr şi de rândul acesta. Totuşi, se stăpâni şi zise Juanillei: „Ca să fii pe deplin fericită, trebuie să ai şi Pasărea Adevărului. E albă şi luminoasă ca zăpada luminată de soare. Cunoaşte toate tainele lucrurilor şi cui o are, îi dă fericire pentru toată viaţa.”

Însă când Juanilla ceru lui Juanillo să meargă şi să i-o aducă, Juanillo răspunse amărât: „Văd că mă trimiţi la pieire. Totuşi, am să-ţi fac şi acum în voie, cu toate că e o nebunie din partea mea. Ia însă această oglindă şi priveşte-o în fiecare dimineaţă. Dacă vezi că se întunecă, e semn că eu sunt în primejdie. Atunci, iubita mea surioară, roagă-te pentru mine, căci n-ai să mă mai vezi.” Juanillo plecă, merse din nou la pustnicul bătrân şi îi povesti pentru ce venise.

„Fiul meu, îi zise pustnicul, mulţi au venit să prindă Pasărea Adevărului, dar au pierit cu toţii. Dar te voi ajuta şi de rândul acesta. Caţără-te pe Muntele Minunilor, treci de fântâna cu apă de argint şi de stejarul cu frunzele de aur şi mergi până ce ajungi la o grădină mare. În această grădină, mii de păsări vor cânta în jurul tău. Să nu prinzi niciuna, ci să te duci până în mijlocul grădinii. Acolo vei vedea grămezi de pietre mari înşirate într-un luminiş. Opreşte-te şi priveşte. Ai să vezi că o frumoasă pasăre albă, cu penele ca zăpada, va zbura pe o piatră rotundă, va da din aripi, va cânta şi, la sfârşit, îşi va pune capul sub aripi. Să nu pui mâna pe ea până ce nu adoarme bine. Altfel, dacă o scapi, să ştii că vei fi prefăcut în stană de piatră, aşa cum au fost prefăcuţi toţi câţi s-au dus înaintea ta.”

Juanillo făcu după cum îl povăţuise pustnicul, intră în grădina cea mare, merse până la mijlocul ei şi văzu că o frumoasă pasăre albă se aşeză pe o piatră rotundă şi începu să cânte şi să zică: „Sunt Pasărea Adevărului. Cine mă va prinde? Cine mă va prinde? Dacă nu mă vrea nimeni, să mă lase-n pace, să mă lase-n pace!”Apoi tăcu şi puse capul sub aripi.

Şi acum se întâmplă nenorocirea. Juanillo n-aşteptă ca pasărea să adoarmă, ci întinse mâna să o prindă. Pasărea zbură, iar el fu prefăcut într-o stană de piatră, la fel cu celelalte pietre din grădină.

În dimineaţa zilei următoare, Juanilla, uitându-se la oglinda ce-i lăsase Juanillo, văzu că înnegrise toată. ,,Frăţiorul se găseşte în mare primejdie!” strigă ea vărsând şiroaie de lacrimi. „Du-te după el şi-l caută” o sfătui vrăjitoarea cea bătrână, care venise din nou.

Juanilla plecă pe drumul pe care plecase Juanillo. Ajunse şi ea la pustnicul bătrân, pe care îl întrebă: „Cum pot găsi şi scăpa pe fratele meu, chiar dacă eu m-aş prăpădi?”

Înduioşat de curajul ei, pustnicul o povăţui precum urmează: „Află că vei întâlni leul şi şarpele, care se vor arunca asupra ta ca să te sperie. Mergi înainte, fără să-ţi fie frică, şi du-te drept la grădina păsărilor. Fratele tău e acolo, însă nu-l vei vedea, decât dacă izbuteşti să prinzi Pasărea Adevărului. Numai ea ţi-ar putea spune ce ai de făcut.”

Ţinându-se întocmai de toate poveţele ce-i dete pustnicul, Juanilla izbuti să prindă Pasărea Adevărului şi o întrebă îndată: „Unde este fratele meu?”

„Printre pietrele înşirate în acest luminiş”, răspunse ea, adăugind: „Ca să-l înviezi, trebuie să torni pe el câteva picături de apă de la Fântâna de argint. Însă acum, fiindcă îmi eşti stăpână, te voi ajuta. Să mergem deci la fântână”.

Când leul văzu pe Juanilla, care, îmbrăcată băieţeşte şi ţinând în mână Pasărea Adevărului, se apropia de fântână, se culcă la picioarele ei. Juanilla umplu un ulcior de cleştar, pe care îl găsi lângă o stâncă de smarald, apoi se întoarse la grădină, ca să stropească stanele de piatră. Era de ajuns să cadă o picătură, pentru ca stânca de piatră să capete viaţă şi să se prefacă în om.

Şi aşa, unul după altul, răsăreau tineri chipeşi şi viteji, învie şi Juanillo, pe care Juanilla îl îmbrăţişă cu toată dragostea de soră şi îi ceru iertare pentru nesocotinţa ei. După aceea, urmaţi de tinerii care nu mai ştiau cum să mulţumească Juanillei şi luând şi Pasărea Adevărului, se înapoiară la casa lor. Aci, pasărea îşi alese locuinţa în ramurile stejarului cu frunze de aur, unde începu să cânte, însoţită de toate frunzele stejarului şi de mari mulţimi de păsări, care se grăbiră să vină de prin poieni şi păduri.

Acum, Juanilla şi Juanillo duceau un trai liniştit şi fericit. Cât despre vrăjitoarea bătrână, e drept că a venit încă o dată, dar Pasărea Adevărului s-a repezit la ea, vrând să-i scoată ochii. Urâcioasa babă abia a putut scăpa prin fugă, pentru ca după câteva zile să moară de inimă rea.

Într-o zi, Pasărea Adevărului zise lui Juanillo: ,,Du-te la palat şi roagă pe rege să poftească aici şi să vadă cele trei minuni ce aveţi.”

Juanillo merse la palat, iar regele, atras de frumoasa lui înfăţişare, promise să meargă a doua zi. Când a intrat în grădină, a fost mai întâi izbit de frumuseţea Juanillei, apoi şi-a zis, oftând amărât: „Şi copiii mei, dacă nu i-ar fi mâncat regina, ar fi fost acum de aceeaşi vârstă.”

Juanillo şi Juanilla îl conduseră în grădină. Dintr-o dată, frunzele de aur ale stejarului s-au pornit să cânte: „Bine-ai venit, rege, bine-ai venit!” Iar după ce au tăcut ele, începu Pasărea Adevărului, însoţită de celelalte mii de păsări: „Bine-ai venit, rege, bine-ai venit!”

Regele cădea din uimire în uimire. „E ceva de necrezut!” zise el după ce frăţiorul şi surioara îi povestiră cum de au ei minunile ce vede. Însă Pasărea Adevărului, care îl auzise, îi răspunse, de sus, din stejar: „E un lucru şi mai de necrezut.” „Ce anume?” o întrebă regele. ,,Este de necrezut ca un rege să creadă că o mamă şi-ar fi mâncat copiii”, răspunse Pasărea Adevărului. „Ce ai vrut să spui cu aceste vorbe?” o întrebă regele mirat. „Rege, îi zise Pasărea Adevărului, adu-ţi aminte de cuvintele ce ai auzit într-o seară la poarta unei case sărăcăcioase: «Eu aş dori să mă mărit cu regele însuşi. I-aş naşte un băiat viteaz ca el şi o fetiţă frumoasă ca ziua.»”

La aceste amintiri, regele îşi ascunse capul între mâini şi se porni să plângă.

„Şi cum ai putut crede, zise mai departe pasărea, că acea care vorbise în felul acesta, ar fi putut săvârşi grozăvia de care a fost învinuită? Regina este nevinovată, iar copiii tăi stau înaintea ta.”

Regele nu mai ştia pe ce lume se găseşte, de bucurie, iar Pasărea Adevărului a trebuit să-i spună întreaga poveste a celor doi copii, care s-au aruncat în braţele lui.

În aceeaşi zi, cele două surori mai mari ale reginei stăteau la masă împreună, când Pasărea Adevărului, venind în zbor, se aşeză pe fereastră şi le strigă cu glas ca de tunet: „Regele, care şi-a găsit copiii, vă cheamă la palat!”

Cuprinse de nespusă spaimă, soţia bucătarului se înecă cu un os, care i se prinse în gât, pe când soţia cofetarului merse şi se aruncă în puţ.

Pasărea Adevărului nu mai plecă de la palat, iar regele, regina, Juanillo şi Juanilla trăiră, datorită ei, ani mulţi şi fericiţi.